O metodă simplă şi ieftină de combatere a eroziunii solului

Probabil că unii dintre dvs. diţineti o parte de curte sau alt teren aflat într-o zonă cu relief accidentat pe care nu îl mai folosiţi din cauza degradării sale şi probabil căutaţi o cale de a-l readuce la forma şi utilitatea lui iniţială .

In continuare mă voi referi fenomenul de eroziune naturală şi la cel de alunecare de teren. Voi încerca să ofer unele solutii simple şi destul de ieftine, aplicabile pentru fiecare posesor al unei asemenea suprafeţe.  Pentru combaterea acestor fenomene naturale (fireşti până la un anumit punct) trebuie în primul rând să identificaţi factorii favorizanţi şi apoi să-i eliminaţi (sau să-i diminuaţi cât mai mult posibil) pentru a reda valorea şi destinaţia acelei suprafeţe. Combaterea eroziunii solului presupune o acţiune complexă şi cheltuieli sbstanţiale, de aceea trebuie să se pună accentul pe partea de prevenire. Eroziunea solului şi alunecările de teren reprezintă fenomene naturale, provocate de diferiţi factori favorizanţi, dintre care aş enumera:

Factori naturali - relieful, apa, structura solului,

Factorii cauzali - gravitaţia, acţiunea apei, actiunea omului, miscările seismice

Măsurile de prevenire se referă atat la terenurile cu potenţial de alunecare, cât şi la terenurile cu alunecari stabilizate, care pot oricând să recidiveze.

O opţiune în acest sens, o reprezintă împădurirea zonei afectate cu specii silvice, care dezvoltă un sistem radicular solid (cu rădacină pivotantă) şi au o durată de viaţă lungă . Rădăcina pivotantă este un tip de rădăcină principală cu creştere verticală, din care se dezvoltă rădăcini laterale secundare, iar din acestea  pot porni alte rădăcini , terţiare. 

In continuare voi vorbi despre două plante apaţinand aceleiaşi familii dar cu un sistem de creştere diferit şi pe  care îi puteţi folosi în functie de suprafaţă, zona geografică sau aspect estetic. Acestea sunt:  pinul pinus sylvestris şi jneapănul (numit şi pin tarator) pinus mugo.

Pinul

Numele latin: Pinus.

Categorie:  Conifere

Familie: Pinaceae.

În mediul natural pinul este larg răspândit în zonele temperate şi subtropicale ale emisferei nordice şi are aproximativ 100 de specii. Cresc în forma arbori, veşnic verzi, mari (mai rar şi arbusti pitici), de obicei, cu o coroană puternică.

Pini sunt folosiţi adeseori în peisagistică (parcuri). În acest scop sunt plantaţi în teren deschis, în grupuri mici, sau gard ornamental. Creşte pe orice tip de sol: stâncos, nisipos, argilos, pietros, calcaros, mlăştinos, etc.

Pinul de munte pinus sylvestris. Nu creşte doar în zona de munte cum am fi tentaţi să credem ci şi la altitudini mai mici 300-400m. , are frunze sub formă aciculară de 5-7 cm , conuri globuloase la început verzi apoi brun-roscate de 2,5-7 cm,  coroană bogată, simetrică. Pinul de munte se remarcă în primul rând prin cel mai adânc sistem de rădăcină care îl ajută să reziste celor mai puternice furtuni. In mediul natural este larg răspândit în Europa, Siberia, Mongolia, China. Înălţimea copacului este de 20-40 metri, dezvoltă coroana mare, conică în tinereţe iar la maturitate umbeliformă. Creşte foarte repede, mai ales între vârsta de 10 - 40 ani şi are o longevitate de 500-600 de ani.

Jneapanul pinus mugo. Este o formă miniaturală de pin, de pană la 2 m, cu creştere în formă de arbust cu  frunze aciculare de culoare verde închis . Necesită plantarea într-un loc însorit şi este deosebit de rezistent la ger, la boli şi dăunători.  Este un arbust perfect pentru terenuri stâncoase , amenajarea de garduri vii, precum şi ca plantă izolată în grădini mici sau chiar plantat în ghivece pe balcon.  Trăieşte până la 300 ani.