ALIFII - mod de preparare

1. ALIFIA DE COADA SORICELULUI

- se înfierbantã bine 90 gr de unt nesãrat sau unturã de porc, se adaugã 15 gr de flori de coada soricelului, proaspete si tãiate mãrunt, se lasã sã sfaraie scurt în grãsime, se amestecã si se dã tigaia deoparte, lãsandu-se la macerat panã a doua zi, cand se încãlzeste usor, se strecoarã prin tifon si se introduce în borcan uscat, care se pãstreazã la frigider. Cu aceastã alifie se trateazã hemoroizii.

2. ALIFIA DE DRÃGAICÃ (SÂNZIENE)

- 1 kg unt, margarinã sau unturã de porc fãrã sare, se topeste. Se pun florile tãiate mãrunt, cam 2 pumni, se adaugã 50 gr cearã de albine, se amestecã cu o lingurã din lemn panã se coloreazã în maroniu, apoi se ia de pe foc si se lasã la macerat panã a doua zi, cand se încãlzeste usor si se strecoarã prin tifon. Se pãstreazã la frigider în cutii sau borcane.
Se trateazã prin masare sau frectie: bolile de piele, ale gusii, ale glandei tiroide, ulceratiile canceroase, tumoarea canceroasã de pe laringe. In acest ultim caz se foloseste si ceaiul preparat din 300 gr flori de filimicã, 100 gr coada soricelului, 100 gr urzicã, la 2 l de apã, care se bea cu înghitituri mici din 20 în 20 de minute.

3. ALIFIA DE GÃLBENELE

- se iau 2 pumni de flori, frunze si tulpini, se taie mãrunt, se pun în 1 kg unt, margarinã sau unturã de porc, fãrã sare, 50 gr cearã de albine, iar cu o lingurã din lemn se amestecã panã devine maroniu, apoi se lasã la macerat panã a doua zi, cand se încãlzeste si se strecoarã prin tifon. Se tine la frigider în borcane sau cutii.
Se trateazã prin masare usoarã pe zona afectatã: varicele, flebita, ulcerul varicos, diverse fistule, degerãturile, arsurile, cancerul mamar, leziuni ale sanului, se reduc cicatricile, împotriva ciupercilor de la picioare, a umflãturilor, abceselor, pustulelor, reumatismului etc.

4. ALIFIA DE MUSETEL

se preparã ca mai sus si se foloseste pentru masaj în cazul hemoroizilor, vindecarea rãnilor.

Oferta de vanzare - SIROP DIN PETALE DE TRANDAFIR

Trandafirul a avut o istorie lungă şi colorată. Aparține genului Rosa  familia Rosaceae. Există peste 100 de soiuri de trandafiri și cele mai multe dintre ele sunt originare din Asia în timp ce altele provin din Europa, America de Nord și Africa de Nord Vest.

Este una dintre cele mai populare plante de grădină, disponibilă într-o gamă variată de culori, cu grade de parfum, forme, marimi si texturi diferite.  Cultivarea trandafirilor se crede că a început  în China, acum aproximativ 5000 de ani.

Trandafirul  este o plantă care creaste usor și trăiește mult timp cu o îngrijire adecvată, binenţeles. Acesta poate fi cultivat în ghivece, pe sol și ca o acoperire a solului. Cu toate acestea, planta are nevoie de un sol bine drenat. Trandafirul a fost cultivat pentru valoarea sa ornamentală, folosit la diferite evenimente festive, în fitoterapie,  medicina populara populară și în industriile cosmetice și de parfumuri.

Petalele de trandafir se folosesc  pentru obtinerea de ulei esential de trandafir, apă de trandafir, ulei din semințe, ceai, gem, jeleu și marmeladă, sirop precum și  petale confiate de trandafir .

Beneficiile pentru sănătate ale siropului de trandafir

In general pentru producerea de uleiuri , siropuri si dulcețuri se foloseste trandafirul de Damasc (rosa damascena) care are un miros profund și puternic.

Petalele de trandafir au fost, în mod tradițional, utilizate în îngrijire a pielii. Calmează pielea iritată, este un tonic și antiseptic. Calmeaza nervii, reduce stresul, tensiunea, tratează problemele digestive și ulcerele. Este bun pentru inimă precum şi în conjunctivită.

Utilizarea siropului de trandafir este extrem de benefică în anotimpul cald având efect de racorire  delicios şi parfumat. Pentru a combate problemele legate de caldură, care sunt comune  verii, cum ar fi hiperaciditate, indigestie ocazională, senzație de arsură la nivelul pielii și ochilor, erupții cutanate și furuncule, puteţi beneficia de sirop de trandafir sunând la tel  0747308916.

Oferta de vanzare - SIROP DE PATLAGINA

Patlagina (Plantago)

Patlagina este o plantă mică, sălbatică cu frunze care cresc mai ales din partea de jos . Creste in mod natural în peluze, gradini, curti si de-a lungul drumurilor din tara noastră. Patlagina este o planta perenă similară cu papadia. Frunzele de patlagina comună sunt, în general, ovale și fine sau zimțate. Frunzele se disting prin nervurile lor consistente. Floarea alb-verzuie creste pe tulpini inalte de șapte pana la douăzeci centimetri . Culorile florilor sunt, cu toate acestea, eclipsat de sepalele sale de culoare maro .

Printre multiplele sale calitățile patlagina este cunoscuta popular ca un vindecator de răni și leziuni si la fel de bine ca un remediu pentru cele mai multe otrăvuri. În plus, planta este cunoscută ca un ” purificator al organismului “ și curăță sistemul de febră, congestie precum și toate elementele toxice, infectii si boli de piele. Mucilagiu plantei  oferă confort în cazul tulburărilor fizice, în special în sistemele respirator, digestiv și urinar , calmeaza contractiile musculare in astmul bronsic,  colici sau durerile de stomac. Planta este, de asemenea utilă si reconfortantă in tusea convulsiva și atacurile de panică. Taninurile prezente în patlagina sunt astringente  și acest lucru explică utilizarea sa in mod convențional impotriva tuberculozei, hemoragiei la nivelul stomacului și intestinelor, vărsăturilor cu sânge, diareei si colitei sau inflamatiei colonului. Planta este, de asemenea, folosit pentru a vindeca sangerarea menstruala excesiva.

Patlagina comună ajuta în mod normal la evacuarea mucusului în sistemul respirator. Această proprietate a plantei este utila in tratarea racelilor, guturaiului , congestie bronșice și alergice, cum ar fi alergia fânului (iritarea provocate de alergii la polen), precum și la astm. Acțiunea sa expectorantă   îndepărtează tusea uscata din piept, si de asemenea trateaza congestia mucoasei urechii și alte infecții ale urechii medii. Acțiunea anti-bacteriană a patlaginei  se constitue ca un  remediu pentru tulburari respiratorii, cum ar fi raceli, dureri de gât, amigdalită. În plus,  patlagina este cunoscută a fi un medicament eficace pentru umflături prostatice.

UTILIZARE

 Patlagina(Plantago)are utilizari medicinale multiple și este extrem de apreciată de majoritatea fitoterapeutilor din lume. Planta este capabilă de a regla fluxul de sânge și de a restabili țesuturile deteriorate putand fi folosită pentru a trata eficient vânătăile și oasele rupte. Unguentele sau loțiunile preparate cu frunzele de patlagina pot fi folosite pentru a vindeca hemoroizi, fistulele sau canalele anormale la nivelul pielii, precum și ulcerele. Atunci când este utilizată intern, planta actionează ca un diuretic (creșterea cantității de urină), expectorant ( pentru tratarea tusei), precum și decongestionant ( curata nasul înfundat). Fitoterapeutii recomanda patlagina pentru a trata boli, cum ar fi gastrita, ulcer peptic, diaree, dizenterie, sindrom de colon iritabil, congestia tractului respirator, pierderea vocii precum si sângerări la nivelul tractului urinar.

Siropul de patlagina se obtine din suc extras din frunzele de patlagina comuna  fiert cu zahar si este deosebit de eficace pentru a trata tusea si durerile de gât sau inflamatiile.

Ambalare:

0,5l.            15lei

1 l.               30lei
Contact tel. 0747567851

Oferta de vanzare - SIROP CONCENTRAT DE ZMEURA

ZMEURUL  Rubus idaeus. Fam. Rosaceae.

Actiune farmaceutica: frunzele- astringent, antidiareic, scade aciditatea gastrica, dezinfectant si se folosesc la urmatoarele afectiuni: - diaree, gastrita hipoacida, pirozis.
Mod de preparare: o lingurita de frunze se pune la 250 ml apa clocotita. Se vor acoperi pentru 10 minute dupa care se strecoara si se pot consuma neindulcit 1- 2 ceaiuri pe zi.
Fructele - compozitie chimica:
apa, glucoza, acizi liberi, albuminoide, caroten, tanin, cianina, acid succinic, acid salicilic, levuloza, cupru, calciu, fier, iod, potasiu, magneziu, fosfor. Vitaminele A, B1, B2, B3, B5, B6, B9, C, E.
Actiune farmaceutica: tonic stomahic, aperitiv, diuretic, depurativ, laxativ, racoritor.
Se indica la urmatoarele afectiuni: afectiuni cardiace (preventiv), anemie, astenie, afectiuni febrile, afectiuni ginecologice, afectiuni tiroidiene, amigdalita, arsuri gastrice, boli glandulare, boli intestinale, bronsite, cefalee, ciclu menstrual neregulat, cistita, colici renale, congestie pulmonara, constipatie, dermatoze, diabet, dismenoree, dureri diverse, eczeme, enterocolita, gastrita hiperacida, hipertensiune, hipotensiune, inflamatii urinare, insuficienta transpiratiei, guta, menopauza, nefrite, nevralgii dentare, obezitate, pielite, pirozis, prostata, raceli, raguseala, reumatism, scarlatina, scorbut, spasme gastro-intestinale, stari febrile- infectioase, temperamente biloase, tuberculoza pulmonara, tuse, uretrita.

Siropul produs de noi este obtinut din zmeura de padure cu adaos de zahar –necesar conservarii – si poate constituii o alternativa mult mai sanatoasa la bauturile racoritoare din comert. Siropul este preparat la cald si asa cum am mai aratat contine numai zmeura de padure si zahar, fara nici un fel de conservant sau colorant.

Sirop ambalare:

0,5l.            15lei

1 l.               30lei

Contact tel. 0747308916

La cerere putem sa va oferim peltea si dulceata din zmeura.

Oferta de vanzare – SIROP CONCENTRAT DE COACAZE NEGRE

Siropul de coacăze negre  este obținut numai din fructe de calitate,  coapte, cu un mic adaos de zahăr pentru a păstra un timp mai îndelungat aroma și culoarea naturală.

Cu o culoare vișinie  acest suc natural este bogat  în vitamina C, flavonoizi  și alte elemente nutritive.  Este substitut perfect (nonalcoolic)de “vin” pentru cei care din diferite motive nu pot să se bucure de un vin adevarăt de struguri. De asemenea este un tonic pentru glandele suprarenale și ale tractului urinar. Se servește ușor refrigerat simplu sau cu apă, lapte,  lapte de nucă de cocos ori peste înghețată. Datorită aromei sale intense , nu sunt necesare mai mult de cateva grame pentru a da un gust deosebit de fructe de pădure oricărui desert sau băuturi răcoritoare.

Mod de ambalare

0,5 l.               15 lei

1,0 l.               30 lei

Contact tel. 0747308916

La cerere putem sa va oferim si dulceata din coacaze negre.

Coacăzul negru - panaceu universal

Coacăzul negru

Coacăzul aparţine familiei Saxifragaceae, cu 150 de specii, între care genul botanic Ribes cu speciile: coacăz negru (Ribes nigrum), coacăz roşu (R. rubrum), coacăz de munte (R. alpinus), coacăz auriu (R. aureum), agriş (R. grossularia) etc.

Coacăzul negru este un arbust nespinos, înalt de 1-1,5 metri, puternic ramificat de la bază, cu tulpini viguroase. Sistemul radicular este relativ superficial, situat la adâncimi de numai 10-30 cm, ramificat doar pe suprafaţa proiecţiei coroanei.

Frunzele sunt împărţite în 3-5 lobi triunghiulari, cu margini dinţate, puţin păroase pe faţa inferioară şi garnisite cu numeroase glande punctiforme, galbene şi parfumate.

Florile sunt mici, galben-verzui la exterior şi roşii spre interior, grupate câte 5-10 în ciorchini, care atârnă în jos. Înflorirea are loc primăvara timpuriu, mai frecvent în lunile aprilie-mai şi durează 14-15 zile, începând de la baza ciorchinilor spre vârf. La circa 60 zile după fecundarea florilor are loc maturarea fructelor, cam în a doua decadă a lunii iulie.

Fructele sunt bace sferice, cu diametrul de 0,5-1 cm, având o culoare neagră, parfumate şi cu gust plăcut, aromatic şi puţin acrişor.

Fructele, un depozit de vitamina C

Fructele de coacăz negru sunt considerate printre cele mai bogate în vitamina C (150-200 mg la 100 grame fructe), de 3 ori mai mult decât portocalele. În plus, vitamina C din fructe este foarte stabilă atât la şoc termic, cât şi la oxidare, datorită complexului de substanţe organice care inhibă procesele oxidative. Garnitura enzimatică este completată cu provitamina A, complexul B (B1, B2, B6) şi vitamina PP. Datorită conţinutului ridicat în antociani este asigurat rolul exercitat de vitamina P.

În afară de vitamine, există carotenoizi, antocianine, flavonoizi, acizi organici (2,5-3,5% între care predomină acidul citric şi acidul malic). Analizele au scos în evidenţă prezenţa unei cantităţi mari de zaharuri (10-14%) care dau dulceaţa fructelor, apoi proteine (0,9%), pectine, taninuri şi un ulei esenţial de culoare verde (până la 0,2%), format din hidrocarburi terpenice.

Merită să fie menţionată bogăţia fructelor în săruri minerale cu potasiu (870 mg), calciu (60 mg), magneziu (17 mg), fier, sodiu, fosfor, zinc şi alte microelemente.

Aportul caloric de 56 kcal la 100 g fructe întregeşte valoarea terapeutică şi nutritivă a fructelor.

Experimentările îndelungate au demonstrat efectele multiple ale fructelor, frunzelor şi mugurilor de coacăz negru în prevenirea şi combaterea unei mare diversităţi de afecţiuni maladive:

- boli cardiovasculare (previne insuficienţa cardiacă şi accidentele vasculare prin conţinutul ridicat în antocianozide şi vitamina C, măreşte rezistenţa capilarelor sanguine fragile, reduce hipertensiunea arterială, ateroscleroza cerebrală, arterita, trombogeita obliterantă, intensifică circulaţia periferică slabă cauzată de menopauză, curăţă sângele de toxine, deşeuri şi colesterol);

- boli respiratorii şi pulmonare (tuse seacă, gripă, angină, laringită, rinită alergică şi rinofaringită recidivantă, febră, astm bronşic, bronşite cronice, pneumonie, emfizem pulmonar, exces de expectoraţii, inhibă dezvoltarea unor bacterii şi a virusului gripei);

- boli renale (litiază renală, inflamaţii şi infecţii renale, nefrite, pielonefrite, hidropizie şi contribuie la scăderea excesului de uree şi de acid uric);

- afecţiuni reumatismale (combate reumatismul cronic degenerativ şi artritele reumatoide prin efectele antiinflamatorii, guta şi mai ales poliartrozele generalizate şi invalidante la mâini şi picioare deformate);

- afecţiuni digestive (boli hepatobiliare, hepatită, insuficienţă şi steatoză hepatică, icter, dispepsie, gastrită, gastroduodenită, ulcer duodenal, colite, diaree şi dizenterie prin proprietăţile astringente, combate paraziţii intestinali, facilitează digestia, stimulează funcţionarea ficatului, a pancreasului şi a splinei, stimulează pofta de mâncare);

- afecţiuni ale sistemului nervos (stres, migrene, surmenaj fizic şi intelectual, astenie psihică postgripală, oboseală generală).

Efecte clare se constată şi în alte boli ca: retinopatiile diabetice, creşterea acuităţii vizuale la aviatori, şoferi, scafandri şi la lucrătorii din subteran. De asemenea, măreşte rezistenţa organismului la infecţii apărute în gură şi gât (amigdalite, gingivite, hemoragii şi inflamaţii gingivale), alinând durerile acute, precum şi în alte boli infecţioase cum ar fi rujeola şi scarlatina. În plus, combate scorbutul la carenţa vitaminei C, favorizează creşterea oaselor la copii şi intensifică formarea hematiilor (globule roşii) la copiii anemici şi la bolnavii în convalescenţă.

MIEREA DE ALBINE- depistarea falsurilor

Despe mierea de albine s-au scris nenumarate lucrari in care se explica in amanunt benefiicile acestui produs natural de exceptie. O sa trec in revista numai o mica parte din calitatile sale deosebite:

-          Este bogata in vitamine, in special complexul B, vitaminele C, K, PP si A

-          Contine acizi organici in special acid citric, care ajuta in oxidarea grasimilor si a glucidelor.

-          Are efect antibiotic, bactericid, tonic cardiac, cicatrizant, calmant, stimulator, etc.

-          Stimuleaza pofta de mancare si digestia.

Mirea se clasifica in doua categorii in functie de provenienta si anume:  mierea de polen si mierea de mana

Mierea de polen se imparte de asemenea tot in doua categorii - si anume: miere poliflora si monoflora.

Mierea poliflora- are in general o culoare galbena, aroma si gust placute, specifice florilor din care provine, consistenta fluida sau cristalizata. La aceasta categorie se distenge mierea de plante medicinale care are un efect tamaduitor in cazul diferitelor afectiuni.

Mierea monoflora- culoarea variaza in functie de specia florala de la care s-a cule nectarul. Mirea de tei are culoarea galben-portocalie,  mierea de salcam- galben-auriu pana spre incolor, mierea de menta- galben-auriu, mierea de zmeura- galben-roscat sau galben-verzui, etc.

Gustul si aroma sunt caracteristice, bine pronuntate. Consistenta este in general fluida sau cristalizata (mai putin la mierea de salcam care este cea mai rezistenta la cristalizare).

Mierea de mana ( de conifere sau foioase) are culoarea brun-verzuie, cu aroma specifica (mai pronuntata cand este de rasinoase), consistenta vascoasa, rar cristalizata. Datorata faptului ca mierea de mana este mai saraca in substante aromate si bogata in substante complexe (greu digestibile) este considerata inferioara celei de nectar.

Cum ne dam seama daca mierea este falsificata

In ultima vereme este tot mai greu sa deosebim o miere naturala curata de una falsificata. In principal se poate apela la caracterele organoliptice sau la un laborator de specialitate.

Miere obtinuta de la albine hranite cu zahar.  Culoarea, consistenta si chiar gustul sunt asemanatoare cu mierea obtinuta din nectar. Ceea ce totusi o tradeaza este aroma , dar numai in urma examenului chimic se poate stabilii cu precizie daca este vorba de miere falsificata.

Introducerea de sirop de zahar neinvertit in miere. Acest tip de miere are o consistenta apoasa sau poate fi puternic cristalizata. Cristalele de zaharoza (spre deosebire de cristalele de glucoza din mierea naturala)  sunt albe si au o consistenta asemanatoare cu a zaharului tos. Aroma nu este specifica mierii naturale.

Introducerea de sirop de zahar invertit artificial. Aceasta falsificare este destul de greu de descoperit . Aspectul general , consistenta si culoarea sunt asemanatoare mierii naturale de albine insa o tradeaza gustl si aroma cu nuanta de zahar caramelizat.

In ultima vreme exista tot mai multe metode de contrafacere din ce in ce mai greu de depistat. „Apicultorii” intervin cu metode de corectare a culorii, consistentei, aciditatii si chiar a continutului de enzime. In acest caz singura modalitate de depistare a falsului este examenul de laborator.

Alimentaţie sănătoasă - vitaminele

           Vitaminele sunt substante organice necesare cresterii si bunei functionari a organismului, pe care organismul le "fabrica"  pentru a-si acoperi nevoile de functionare.

           Toate vitaminele sunt prezente in laptele matern, dar nu intotdeauna in cantitati suficiente (vitamina K). Structura chimica si rolul biologic al celor treisprezece vitamine cunoscute in zilele noastre (acid folic, vitaminele A, B1, B2, B5, B6, B8, B12, C, D, E, K si PP) sunt foarte diferite. De altfel, vitaminele actioneaza in doza mica, singure sau in mod sinergic, si nu au valoare energetica.

           Vitaminele se clasifica, de obicei, in doua grupe: vitamine hidrosolubile (solubile in apa), care grupeaza vitamina C si vitaminele din grupul B (B1, B2, B5, B6, B8, B12, PP), si vitamine liposolubilecare grupeaza vitaminele A, D, E si K.

Vitamina A

           Mai este cunoscutã si sub numele de retinol, vitamina antixeroftalmicã sau vitamina cresterii. În stare purã se prezintã sub formã de ulei (vit. A2) sau cristale (vit. A1) de culoare galbenã .

           Este extrem de sensibilã la luminã, în special la radiatii ultraviolete. În plante se aflã sub formã de provitamine A - carotenoidele, dintre care cel mai cunoscut este beta-carotenul. La nivelul ficatului si intestinului acestea sunt transformate în retinoli.

           Beta-carotenul este un colorant natural netoxic, care se foloseste în industria alimentarã, farmaceuticã, medicinã, cosmeticã si în hrana animalelor,el se gãseste în toate legumele si fructele, dar în cantitate mai mare se aflã în morcov, spanac, urzici, varzã, mãcese, rosii, citrice, cãtinã, pepeni, porumb etc. Cantitatea zilnicã necesarã de beta-caroten este de 5000 - 8000 UI.

           Vitamina A se gãseste ca atare în uleiul de peste, ficat, lapte, gãlbenusul de ou, unt.  Vitaminele A au un rol important în cresterea organismelor tinere, în protejarea mucoaselor si în procesul vederii.

            Hipervitaminozele A provoacã fenomene toxice si fragilitate.

 Vitamina B

                                                                B1

Vitamina B1 este numită si vitamina antiberiberică .A fost izolata în anul 1911 de Funk, din tărâţele de grâu. Windaus şi Wiliam îi stabilesc în anul 1931 constituţia chimică. Vitamina B1 este solubilă în apă, alcool. Solubilitatea ei creşte în mediu alcalin. Are un miros caracteristic şi obişnuită este stabilă la o temperatură, peste 100 grade C se descompune.

Absorbţia si metabolismul. Vitamina B1 extrasă din alimente sau sintetizată de bacteriile intestinale se absoarbe prin simpla difuziune la nivelul intestinului subţire. Prin resorbţia intestinală ajunge în sânge sub formă liberă.

E xcreţia vitaminei B1 se face pe cale renală în cantităţi de 50-250 micrograme. Valori mai mici de 40 de micrograme indică carenţa vitaminei B1.

            Vitamina B1 intervine în procesele metabolice de bază ale organismului, cu rol de coenzime. Participă la procese generale de oxireducere, reglează schimburile gazoase, joacă un rol important în funcţiile sistemului nervos central şi periferic şi a glandelor endocrine. De asemenea, intervine în metabolismul apei si reglează funcţiile motorii, secretorii şi de absorbţie digestiva.

            Surse: în alimente de origine vegetală (cereale mai puţin legume) şi animală (carne, peste, lapte, oua etc). Cele mai mari cantităţi de vitamină B1 se gasesc în drojdia de bere, in coaja si germenii boabelor de grâu.

            Antivitamina B1 (piritiamina, neopiritiamina etc). Produc fenomene paralitice.

                                                                   B2

            Vitamina B2 se mai numeşte şi vitamina hidrosolubilă de creştere . Este termostabilă (rezistă si la 120 de grade C), solubilă în apă si alcool, cu solubilitate crescută in mediul alcalin.

            Vitamina B2 a fost izolată pentru prima oară în anul 1933 si sintetizată de Kareer în 1935.

            Absorbţia şi metabolismul. Riboflavina se descompune la nivelul intestinului sub forma liberă, după care ajunge în ficat si rinichi. Nu se depozitează în organism. Eliberarea se face prin fecale şi mai puţin prin urină. Intervine în procesele de oxireducere, în metabolismul glucidelor, lipidelor în funţiile sistemului nervos, a aparatului vizual şi are rol antitoxic (plumb, mercur).

            Surse: alimente de origine animală (lapte, ouă, ficat, creier, splina), crustacee şi unele vegetale (spanac, salată verde, roşii etc).

            Vitamina B2 poate fi sintetizată de unele bacterii.

                                                                    B3

            Vitamina B3 (PP) cuprinde acidul nicotinic şi amida acidului nicotinic cu proprietăţi aproape identice precum şi o serie de derivaţi ai acidului nicotinic.

            Nucleul de baza al vitaminei este nucleul pirimidinic cu 5 atomi de carbon şi un atom de azot. Acidul nicotinic şi amida nicotinica sunt substanţe cristaline, incolore, solubile în apa, alcool, termostabile.

            Absorbţia si metabolismul. Sunt absorbite la nivelul intestinului de unde pătrund în sânge. Se elimină prin urină, fecale, tranpiraţie.

            Vitamina B3 previne şi vindeca pelagra, caracterizată prin tabloul simptotic a celor “trei D” (demenţa, diaree, dermatita). Ele participă de asemenea la procesele de oxireducere, la metabolismul glucidelor, proteinelor, a produşilor pigmentari si influentează sistemul nervos şi activitatea unor glande cu secreţie interna. Este binecunoscuta şi a acţiunea vasodilatatoare a vitaminei B3.

            Surse: alimente vegetale mai ales în coaja boabelor de cereale, în drojdia de bere, alimente de origine animală (carne, rinichi, ficat)

            Antivitamina B3 (acetilpirimidina) substanţă cu structura apropiată de aceea a vitaminei B3 dar cu acţiune antogonistă.

                                                                 

                       

                                                                   B4

            Vitamina B4 (adenina) are funcţii si indicaţii terapeutice, mai puţin cunoscute. Ea alături de alte vitamine B, intervine în funcţiile sistemului nervos cât si cele ale sistemului hematopoietic.

            Carenţa vitaminei B4 modifică echilibrul leucocitar, prin producerea leucopeniei şi granulopeniei.

            Administrarea sulfamidelor şi a antibioticelor creşte consumul de vitamină B4. Ea are un rol important în metabolismul glucidelor, lipidelor, a clorurii de sodiu, în funcţiile suprarenalelorsi a proceselor creşterii.

            Surse: alimente din regnul animal si vegetal. Cea mai importantă sursă este drojdia de bere.

            Sintetizarea vitaminei B4 de catre flora bacteriană intestinală este redusă la om.

            Absorbţia vitaminei B4 se realizeaza la nivelul intestinului subţire. În sânge, concentraţia cea mai mare de vitamina B4, este în hematii.

            Eliminarea vitaminei se face prin urina, fecale, transpiraţie.

                                                                   

                                                                   B6

            Vitamina B6 cuprinde piridoxina, piridoxalul şi piridoxamina. În mediu alcalin şi acid sunt sensibile la lumină.

            Regnul vegetal oferă o importantă sursă de vitamină B6.

            Sursele de obţinere a vitaminei B6 coincid cu cele ale celorlalte vitamine din aceasta grupă.

            Absorbţia vitaminei B6 se realizează la nivelul intestinului sub forma liberă şi mai bine combinate cu proteine. În organismul animal predomina piridoxamina. Vitamina B6 intervine în metabolismul substanţelor organice şi intră în compoziţia unui mare număr de enzime cu funcţie de oxidoreducere. Participă la biosinteza sfingozimei cu rol în metabolismul lipidelor.

            Eliminarea vitamine B6 se face în cea mai mare măsură pe cale renală şi scade cu vârsta.

                                                                   B12

            Vitamina B12 este compusă din substanţe cristalizate, de culoare roşie, solubile în apă şi alcool, stabile în aer şi în mediu acid. Sunt semirele la acţiunea oxidanţilor, bazelor şi acizilor puternici. Rezistă la  120 de grade C, timp de 20 minute.

            Vitamina B12 se găseşte mai puţin în regnul vegetal şi mai mult în alimentele de origine animală (ficat, splină, creier, muşchi). Principala sursă de vitamină B12 este sinteza microbiană.

            Biogeneza vitaminei B12 are loc sub acţiunea a numeroase bacterii din sol şi a bacteriilor intestinale, mai ales din colon.

            Absorbţia şi metabolismul. Absorbţia vitaminei B12 se realizează la nivelu mucoasei intestinale, în prezenţa unui factot intrisec produs de mucoasa gastrică şi cu care alcătuiesc factorul antipernicios depozitat în ficat.

            Vitamina B12 absorbită şi reţinută la nivelul intestinului pierd proprietatea de a difuza, reconstituind prima fază a absorbţiei intestinale. Factorul intrisec are rol de protecţie în absorbţia intestinală prin formarea unor compuşi de inactivare a vitaminelor B12. Factorul intrisec activ fixează până la 264 de micrograme vitamină B12\mg.

            Vitamina are rol în hematopoieză şi mai ales în eritropoieză. Cea mai importantă acţiune a acestei vitamine este anemia pernicioasă de tip Biernner, unde intervin modificări ale trombocitelor sau chiar leziuni degenerative nervoase.

                                                                    B13

            Vitamina B13 are structura chimică asemănătoare acidului azotic, constituie un principiu component al complexului B, cu rol în stimularea creşterii puilor, porcilor.

                                                               B14

            Vitamina B14 este extrasă din urina umană, are rol în hematopoieză.

                                                                  B15

            Vitamina B15 (acidul panganic) se găseşte în alimente de origine animală.

Intervine în procesele enzimatice şi, în cantitate de 2 mg\zi acoperă nevoile organismului.

                                                                    B17

            Este vorba despre o vitaminã, mai puţin cunoscutã, dar foarte “controversatã” în lumea medicalã. Dupã ani de cercetãri, biochimistul dr. Ernest Krebs a izolat, în 1950, o nouã vitaminã pe care a denumit-o B17 – cunoscutã şi sub numele de amigdalinã (sau laetrile).

            Se face din ce în ce mai auzitã opinia conform cãreia cancerul ar fi o boalã cauzatã de o deficienţã nutriţionalã. Nu ar fi vorba despre o bacterie, un virus sau o toxinã misterioasã, ci pur şi simplu despre absenţa unei substanţe pe care omul modern a eliminat-o din dieta sa: vitamina B17.

Sâmburii de caise sunt cea mai bogatã sursã naturalã de vitamina B17. În general, seminţele fructelor (mai puţin citricele) conţin aceastã substanţã, care le conferã un gust amãrui, specific. Conform studiilor dr. Krebs, consumul zilnic a 7-10 sâmburi de caise previne apariţia cancerului

Vitamina C

             Este acidul ascorbic, sau vitamina anti-scorbutica. Are o importanta capitala pentru organism, intervenind in procesele de oxido-reducere. Are rol anti-infectios, tonifiant, participa la detoxifierea organismului si la folosirea rezervelor de fier, protejeaza vitaminele A si E, economiseste vitaminele din complexul B.

    Vitamina este sensibila la temperaturi ridicate, la actiunea oxigenului si a luminii.

    Vitamina C catalizeaza formarea si mentinerea colagenului (component de baza al substantei fundamentale intercelulare). In lipsa vitaminei C, substanta colagenica dintre celulele endoteliului capilarelor se degradeaza si apar hemoragii la nivelul gingiilor, muschilor, tegumentelor, etc.

    Ca urmare a pierderilor de sange si a diminuarii absorbtiei fierului apare anemia intalnita in scorbut.

    Gingiile sangereaza usor, spontan sau la traumatisme minime, dintii devin mobili si cad. Mineralizarea scheletului este alterata, fracturile se vindeca mai greu, cicatrizarea plagilor se face mai greu sau defectuos. Scade capacitatea de aparare a organismului fata de infectii, putand apare mai des, de exemplu, gripa sau tuberculoza pulmonara.

    Vitamina C mareste rezistenta organismului fata de efectul toxic al unor medicamente sau substante chimice din mediul ambiant (plumb, mercur, benzen, etc.).

    Efortul muscular, frigul si febra maresc consumul si necesarul de vitamina C. S-a demonstrat ca 10 miligrame zilnic reprezinta aportul necesar pentru prevenirea scorbutului. Ratia zilnica este estimata insa, pentru un adult normal, la cca. 30 miligrame. Fiind hidrosolubila si usor oxidabila, vitamina C se poate pierde usor in timpul pastrarii si prepararii alimentelor.

    Produsele animale, cerealele, produsele zaharoase sunt lipsite de vitamina C. Singura sursa naturala este constituita de legumele si fructele proaspete. In Zonele cu clima temperata sau rece, unde productia de fructe este sezoniera, exista riscul aparitiei hipovitaminozelor in perioada de iarna-primavara, cand se recomanda un aport medicamentos de vitamina C.

    Exemple de vegetale (100 grame) ce contin vitamina C (miligrame):

 - patrunjelul 200

 - napul  140

 - ardeiul 120

 - varza 120

 - mararul 100

 - lamaia 065

 - portocala 060

 - conopida 060

 - spanacul 050

 Vitamina D

              Vitamina D se prezinta sub forma mai multor substante liposolubile (solubile in grasimi), care au efecte de prevenire si combatere a rahitismului (la copii) si a osteomalaciei (la adulti). Cele mai importante sunt vitaminele D2 si D3.

   Vitamina D2 (ergocalciferolul) se obtine prin iradiere cu ultraviolete a unei provitamine continuta in anumite vegetale (ciuperci, drojdii, etc.)

   Vitamina D3 (colecalciferolul) se formeaza prin iradierea cu ultraviolete a unui component al sebumului, secretat de piele.

   Dupa absorbtia intestinala, respectiv prin sinteza cutanata, vitamina patrunde in sange si se depoziteaza preponderent in ficat, unde o parte se transforma in produsi mai activi (o a doua activare avand loc la nivelul rinichilor).

   Datorita acestui comportament (mod de sinteza, activare, mecanism de actiune), vitamina D este asemanatoare hormonilor; printr-o comparatie la distanta, pielea, ficatul si rinichiul pot fi asemanate cu glandele endocrine.

   Vitamina D intervine in absorbtia calciului si in fixarea lui pe matricea osoasa. In carenta de vitamina D, scade asimilarea si utilzarea calciului, oasele se pot deforma usor sub influenta factorilor mecanici (greutatea proprie, tractiuni, mici traumatisme), apar semnele tipice ale rahitismului: modificarea conformatiei oaselor cu demineralizare,transpiratii, lipsa sau micsorarea fortei musculare, tulburari digestive si tulburari de crestere. Copiii sunt obositi, prezinta un abdomen voluminos,au o rezistenta scazuta la infectii si fac forme grave de boala (pneumonii, enterocolite,etc.). De fapt, prin aceste complicatii infectioase este rahitismul mai periculos (decat prin sine insusi).

    Hipervitaminoza D (realizata mai ales medicamentos - atentie, ca vitamina liposolubila se acumuleaza in organism in cazul aportului excesiv, pe mari intervale de timp) se traduce prin manifestari variate, de tipul tulburarilor digestive (constipatie, greata, varsaturi), pierderea poftei de mancare, oboseala fizica si intelectuala, deshidratare, tulburari nervoase si de comportament.

    Deoarece principala sursa de vitamina D este sinteza cutanata, sub actiunea razelor solare, nu este bine definita ratia zilnica pentru om. Parerile specialistilor difera, unii considerand ca pentru un adult normal care isi desfasoara macar o parte din activitate in aer liber, nu este necesar aportul alimentar, fiind suficiente cantitatile de vitamina D formate la nivelul portiunilor de piele expuse luminii. Altii considera ca un aport de securitate de cca. 250 - 400 u.i. zilnic este relativ important, si este absolut necesar copiilor mici si femeilor in perioada maternitatii. Necesarul zilnic de vitaminã D pentru adulti este de 100 - 150 UI, iar la copii de 120 - 200 UI. Se recomandã ca în cazul unor fracturi sau aparitiei unor tulburãri metabolice ale calciului si fosforului, sã se mãreascã doza zilnicã la 500 - 700 UI.

    Vitamina D se gaseste in special in produsele de origine animala, oua, peste, produse lactate grase:lapte integral, unt, smantana, frisca, branzeturi grase. Ficatul si margarina vitaminizata reprezinta alte surse de vitamina D. Excesul de vitamine D duce la demineralizarea oaselor.

Vitamina E

             Numita si tocoferol, este esential implicata in mentinerea structurii si functionalitatii organelor genitale, avand si titlul de "vitamina fertilitatii". Cercetari ulterioare au dovedit faptul ca vitamina E asigura si troficitatea sistemului muscular, a altor organe si tesuturi, lipsa sau carenta ei determinand nu numai sterilitatea, dar si tulburari cardio-vasculare, in fiziologia neuro-musculara sau in metabolismul lipidic.

 Nevoile organismului se situeaza intre 10 si 20 miligrame zilnic,cele mai bune surse fiind uleiurule extrase din seminte (soia, germeni de porumb, floarea-soarelui), mazarea, fasolea si painea intermediara si neagra (mult mai sanatoasa decat cea alba, rafinata).

 In articolul urmator va vom oferi informatii despre vitaminele hidrosolubile ( complexul B si vitamina C).

Vitamina K

             Desi ne intereseaza mai putin structura chimica, mentionam ca se cunosc trei vitamine K:

   Vitamina K1, fitochinona, este sintetizata de frunzele verzi si prezenta in vegetalele verzi.

   Vitamina K2, farnochinona, este sintetizata de catre microorganismele de putrefactie.

   Vitamina K3, menadiona, este un produs de sinteza cu proprietatea ca este hidrosolubil (spre deosebire de celelalte).

   Carenta de vitamina K se realizeaza fie prin aport alimentar redus, fie prin reducerea florei microbiene normale intestinale ca urmare a unor tratamente cu doze mari sau / si pe timp indelungat cu antibiotice, cunoscut fiind faptul ca principala sursa de vitamina este sinteza microbiana intestinala.

   Hipovitaminoza K favorizeaza hemoragiile spontane sau dupa traumatisme minore, fiind perturbata coagularea sangelui.

   Nu se cunoaste exact ratia zilnica necesara prin aport alimentar, fiind descrisa doza de 2 miligrame zilnic, la adult.

   Principalele surse de vitamina K sunt legumele verzi, ficatul si, nu in ultimul rand, galbenusul de ou. Nu ocoliti, asadar, spanacul, salata, loboda, urzicile, mararul, leusteanul, ceapa verde, etc.

 Vitamina P

             Se mai numeste citrina si actioneaza sinergic cu vitamina C, avand partial si rol de "economisire" a acesteia. O parte din simptomatologia scorbutului este datorata carentei de vitamina P, acesta fiind mai usor de tratat cu suc de lamaie decat cu vitamina C sintetica.

    Sursele naturale de vitamina P sunt fructele si legumele (lamaile, portocalele, strugurii, mandarinele, etc.).